*CULTURA LOCALĂ

<<Satul Coaș este așezat la interferența zonelor Chioar și Lăpuș, obiceiurile și tradițiile păstrând amprenta celor două zone folclorice. Structura socială a satului evoluează de la o epocă la alta, schimbările în modul de trai reflectându-se și în manifestările tradiționale. Cu trecerea anilor, tradițiile ancestrale sunt din ce în ce mai puțin adaptate evoluției societății rurale. Scăderea interesului față de manifestările folclorice tradiționale poate fi explicată și prin apropierea de oraș, dar și prin schimbarea stilului de viață al noii generații. Practicarea obiceiurilor după rânduiala străveche, respectarea lor cu strictețe, imprimau un anume ritm vieții arhaice. Sărbătorile religioase, duminicile și anumite zile însemnate, aveau manifestări proprii, bine stabilite, cunoscute și asumate de întreaga comunitate. Stabilirea unei relații de comunicare între generații a constituit o preocupare permanentă a școlii, în fiecare an existând un opțional dedicat istoriei și tradițiilor locale.

PORTUL

Obiectele de îmbrăcăminte erau confecționate în casă. Femeile țeseau pânza din care ulterior își confecționau îmbrăcămintea. Femeile purtau poale din pânză de cânepă, mai târziu din in; peste poale „zadie de-a brâu”, iar în partea de sus, spăcel și laibăr. Spăcelele erau: cu pene, cu ciur, cu cipcă sau brodate. Poalele erau cu cipcă și cu pene, cu colțișori, cusute foarte largi, cu „broaște”. Pe cap purtau „zadie” de păr sau de delin. Bărbații purtau izmene largi și cămașă de pânză iar iarna purtau cioareci și căput din țesătură de lână. Vara purtau clop, iarna cușmă. Se încălțau cu opinci iar mai târziu cu cizme.

În prezent costumele populare care mai există sunt îmbrăcate foarte rar. În ultimii ani însă existând preocupări în acest sens din partea școlii, s-a readus în actualitate costumul popular, fiind îmbrăcat de către copii atât în cadrul orelor de literatură populară cât și la serbările școlarilor și ale preșcolarilor. Frumusețea costumelor și aprecierile pe care le-au primit i-au determinat să-l poarte cu plăcere, în respect față de tradiția locală.

Claca danțului

T’izeșii umblau pe ulițe cu ceterașul și strigau „Haideți la clacă cu ceatără la …!”. Cei care cumpărau claca danțului erau oameni înstăriți, cu mult pământ și care aveau mult de săpat sau de secerat. Feciorii și fetele care mergeau în clacă lucrau o zi de sapă sau de secere pentru 10 duminici de jucat.

Obiceiuri de Crăciun

Colindatul este unul dintre obiceiurile străvechi care se mai păstrează și în ziua de astăzi. De cu seară colindă copiii mici, ei poartă straița în care pun „pomene”, mere, nuci, colăcei și mai multe dulciuri. Colinda se zice la fereastră, după ce gazda le răspune afirmativ (Slobod, slobod) la întrebarea: „Slobodu-i a corinda?” Mai târziu pornesc cetele de colindători care colindă până în zori. Se umblă cu „Steaua”, cu„Irodul”. În ziua de Crăciun, copiii mai mici, care nu au fost la colindat, mergeau „în piez”, cu straiţa şi stângeau şi ei ca şi colindătorii.

Verjelul se organiza a doua şi a treia zi de Crăciun. T’izeşii tocmeau muzica şi umblau împreună la colindat, pe la toate fetele, ca să le cheme la verjel. Danţul ţinea de după-amiază până seara când plecau muzicanţii „la mâncare” la t’izeşii acasă. Fetele plecau însoţite de băieţi acasă, şi se întorceau „cu coşarca” plină de bunătăţi. Coşarca era adusă de unul dintre băieţi (drăguţul fetei, de obicei). În toată această perioadă, fetele erau însoţite de mame, care vegheau atent de pe margine la tot ce se întâmplă. La miezul nopţii se punea masa, fetele serveau băieţii cu bunătăţile din coşarcă şi închinau cu horincă, după care danţul continua până dimineaţă. A doua zi o luau de la capăt. Ultimul verjel în acest spirit tradiţional s-a organizat în anul 1988, ulterior s-a renunţat la „coşarcă” dar s-au păstrat cele două zile de danţ după care danţul s-a transformat în bal, apoi în discotecă. Tot la Crăciun, feciorii puneau în pomii fetelor „mai bătrâne” moşi din cârpe.

Măsurişul oilor

Este un obicei legat de o ocupaţie tradiţională, creşterea oilor. Oamenii din sat îşi mânau oile la stână; păcurarul era plătit de către aceştia toamna, când adunau oile acasă. Primăvara se făcea măsurişul oilor, imediat după Paşti, când proprietarii de oi mergeau cu coşarca cu prăjituri şi horincă. După ce măsurau cantitatea de lapte ce îi revenea fiecăruia se întindea masa şi se termina cu joc, cu muzicanţi plătiţi de păcurar.

Obiceiuri legate de nuntă

T’emătoarele, în număr de şase, acestea umblau câte două prin sat cu o zi înainte de nuntă, cu colac şi cu „jolj” pus pe colac la casele fetelor şi intonau o strigătură specifică.

T’emătorii umblau cu bote împodobite cu jolj de delin, verdeață și plentici (fâșii colorate de material iar mai târziu hârtie creponată). Aceștia umblau la fete băieți și la neamurile mirilor.

Fetele de nună erau la mireasă și la nănașii cei mari. Când se întorceau de la cununie, așezau un scaun în curtea miresei pe care puneau un blid cu grâu și o “vidire” de apă.

Închinatul la mireasă era un moment important în desfășurarea nunții. Până în anii 1990 obiceiul se mai practica, doar câteva fete din sat știau să închine la mireasă, textul fiind foarte lung.

Obiceiuri de Paști

Postul Mare era ținut cu strictețe de toată lumea. Înainte de începerea postului se fierbeau vasele că nu cumva să mai păstreze urme de grăsimi animale. În apropierea sărbătorii se făcea curățenie în toată casa. În noaptea de Înviere oamenii mergeau la biserică pentru slujbă. Pe dealurile satului se adunau feciori, aprindeau focuri mari iar la miezul nopții răspundeau cu „Adevărat a înviat” celor aflaţi la biserică. Obiceiul se păstreză şi astăzi. În ziua de Paşti se mergea la biserică cu coşarca, în care se punea: pască, miel umplut, ouă roşii, slănină, cârnaţ afumat. Coşercile erau frumos împodobite cu „şterguri”. Înainte de mersul la biserică, oamenii se spălau pe faţă cu apă în care era un ban şi un ou roşu, ca să fie curaţi şi frumoşi. Bărbaţii îşi puneau urzică în clop, ca să fie „aspri ca urzica”.

Alte obiceiuri

La Blagoveşteni (Buna Vestire) se aprind focuri în grădini, la Sângeorz (Sfântul Gheorghe) se udau cu apă, la Ispas se pune nintă (mentă) pe jos, la Rusalii se pun crengi de tei la poartă, a patra zi de Sf. Petru nu se lucra la câmp „ca să nu bată gheaţă”. Ilie, Pălie şi Foca sunt trei zile în care nu se lucrează la câmp pentru ferirea de trăsnete.

De Sf. Andrei, fetele ajunau şi îşi puneau sub pernă pieptene şi seminţe diferite. Se pieptănau şi în mână ţineau seminţele, zicând:

„Doamne, Marie, Maică Sfântă, eu nu mă lau pe cap ci-mi lau osânda, să o văd şi să o visez”. Mai târziu fetele îşi frământau o turtă foarte sărată, pe care o mâncau seara, cine le dădea apă în vis, acela era sortitul.>>

*Fragmente preluate din capitolul “Tradiții și Obiceiuri”, aflat în cuprinsul cărții “Coaș – File de cronică”, scrisă de prof. Opriș Maria Elena și Instit. Dărăban Maria.

Accesați versiunea anterioară a site-ului

Urmărește-ne

Coas.ro © 2022.